joi, 24 noiembrie 2011

E ciudat cum viata ne ia si ne arunca in cele mai neasteptate intamplari. Nu asta ar fii problema. Ci ritmul alarmant cu care se desfasoara. Ne trezim lipiti de o lume care ne e straina, care incearca cu tot suflul ei sa ne converteasca, o lume care emana un sfarsit tragic. E frumos modul in care incercam sa agatam totusi floricele pe acei pereti stafiditi, plini de ani grei. Desi stim ca floricele se usuca, tapetul cade si el, imbratisam cu ardoare o speranta care se joaca cu noi leapsa. Scapa ca prin minune exact cand credem ca am prins`o, ca e a noastra, ca ne putem infrupta din ea cu toata setea ce ne goneste nebuneste prin capilare. Ne inselam. Ne inselam amarnic cu iluzia unei fericiri erodate de cateva "alunecari de teren". E ca si cum am purta o jacheta fara maneci cand afra sunt -7 grade. Ne incalzste partil, si nici atunci bine. Se dezvolta atunci in noi instincte mecanice, automatizate. Trezitul de dimineata, un simplu spalat pe dinti, chiar o carte in plus citita, devin actiuni potentate de o incarcatura misterioasa de deznadejde. Sinapsele raman inchistate pe pesimista viziune a nereusitei. Stim de la inceput ca actiunea initializata va fii un fiasco. De aici deznadejdea, de aici teama de nou, de necunoscut. Teama glorifica mai apoi insusiri precum inhibarea. Ne izolam chiar si de lumea sta prea haina pentru gustul nostru. "Hain" are un gust amar combinat cu acru si o forma simetrica, cu colti. E interesant cum notiunile abstracte, precum sunetele, culorile, denumirile unor orase, zile etc, prind defapt forma in creierul nostru. Probabil este o forma mascata de inteligenta. Nimeni nu a tratat indeajuns de serios acest fenomen. Ne infierbantam ideile si nazuintele, contrar impresiilor noastre, in a fii plac "exteriorului". Si ajungem inca o data in spatiul destinat pierzaniei. Pierzania, ca si esecul, are rationamentul ei. Ne pierdem intotdeauna datorita unui factor exterior. Mentionez aici de pierzania eului, nu de valoarea in sine cuvantului, aplicata lucrurilor sau actiunilor. Atribuim deci ratacirea pe seama unui alt element, si avem astfel impresia ca suntem absolviti de orice vina. De aici se genereaza starea asta totala de nepasare. Uitam sa tratam la timp plagi ce semnalizeaza un final tragic, din nou. E defapt in noi un strigat mut de ajutor. Toti stim ca nu este in regula, dar din nou, lasam nepasarea sa preia lupta, si astfel devenim un aliat, doar datorita pozitiei strategice. Atribui insusirea de "aliat" conditiei noastre gnomice. [va urma]

Niciun comentariu: